Bariul (din gr. βαρύς: "greu", din cauza densității mineralului barita ) este un element chimic cu simbolul Ba și numărul atomic 56. În tabelul periodic al elementelor se găsește în perioada a șasea și grupa a II-a principală, fiind astfel un metal alcalino-pământos. A fost identificat pentru prima oară de către Carl Wilhelm Scheele. Bariu este în stare liberă metalic, strălucitor și de culoare alb-argintie. În natură nu se găsește, în stare liberă, din cauza reactivității sale ridicate. Bariul metalic este ușor inflamabil. Combinațiile sale solubile sunt toxice.
Mineralele de bariu au fost examinate pentru prima dată în anul 1602, de către pantofarul și alchemistul italian Vicenzo Casciarolo. Acesta a observat că mineralele strălucesc în întuneric dupa încălzire. Prin publicația lui Ulisse Aldrovandi au devenit cunoscute sub numele de "pietre boloneze". Era vorba despre barita, care la încălzirea cu substanțe organice, devine fosfores¬centă. În 1774 chimistul suedez Carl Wilhelm Scheele, prin examinarea gipsului, a identificat oxidul de bariu (BaO). Doi ani mai târziu Johan Gottlieb Gahn a descoperit aceeași combinație, prin examinări asemănătoare. De asemenea în secolul 18 mineralogul englez William Withering a observat în minele de plumb din Cumberland, un mineral greu. Deoarece nu putea fii minereu de plumb, Withering l-a denumit "terra ponderosa". Minereul este cunoscut astăzi sub numele de witerita (Carbonatul de bariu BaCO3). Bariu metalic a fost obținut pentru prima dată în 1808 de către Sir Humphry Davy în Anglia, prin electroliza unui amestec alcătuit din oxid de bariu (BaO) și oxid de mercur (HgO). Numele de bariu i-a fost dat după mineralul său, barita. Robert Bunsen și Augustus Matthiessen au obținut bariu în stare pură în anul 1855, prin electroliza unui amestec, format din clorură de bariu (BaCl2) și clorură de amoniu (NH4Cl). În 1910 Marie Curie izolează radiu, într-un amestec cu bariu. Metalul a jucat un rol important și în anul 1938 în experimentele nucleare ale lui Otto Hahns și Fritz Straßmann. Ei au bombardat încet uraniu cu neutroni și spre marea lor surpriză printre produșii de reacție s-a găsit și bariu. Găsirea a fost interpretată de ei ca o divizare corecta a nucleului de uraniu.
Mineralele de bariu au fost examinate pentru prima dată în anul 1602, de către pantofarul și alchemistul italian Vicenzo Casciarolo. Acesta a observat că mineralele strălucesc în întuneric dupa încălzire. Prin publicația lui Ulisse Aldrovandi au devenit cunoscute sub numele de "pietre boloneze". Era vorba despre barita, care la încălzirea cu substanțe organice, devine fosfores¬centă. În 1774 chimistul suedez Carl Wilhelm Scheele, prin examinarea gipsului, a identificat oxidul de bariu (BaO). Doi ani mai târziu Johan Gottlieb Gahn a descoperit aceeași combinație, prin examinări asemănătoare. De asemenea în secolul 18 mineralogul englez William Withering a observat în minele de plumb din Cumberland, un mineral greu. Deoarece nu putea fii minereu de plumb, Withering l-a denumit "terra ponderosa". Minereul este cunoscut astăzi sub numele de witerita (Carbonatul de bariu BaCO3). Bariu metalic a fost obținut pentru prima dată în 1808 de către Sir Humphry Davy în Anglia, prin electroliza unui amestec alcătuit din oxid de bariu (BaO) și oxid de mercur (HgO). Numele de bariu i-a fost dat după mineralul său, barita. Robert Bunsen și Augustus Matthiessen au obținut bariu în stare pură în anul 1855, prin electroliza unui amestec, format din clorură de bariu (BaCl2) și clorură de amoniu (NH4Cl). În 1910 Marie Curie izolează radiu, într-un amestec cu bariu. Metalul a jucat un rol important și în anul 1938 în experimentele nucleare ale lui Otto Hahns și Fritz Straßmann. Ei au bombardat încet uraniu cu neutroni și spre marea lor surpriză printre produșii de reacție s-a găsit și bariu. Găsirea a fost interpretată de ei ca o divizare corecta a nucleului de uraniu.
